Municipiul Râmnicu Sărat

Divertisment

Municipiul Râmnicu Sărat este situat în Câmpia piemontană a Râmnicului, la 118 metri altitudine, pe râul Râmnicu Sărat, la 29 km de municipiul Buzău, reședință de județ.

Vechi centru comercial și meșteșugăresc, localitatea apare menționată documentar ca sat, prima oară, la 8 septembrie 1439, într-un privilegiu comercial acordat de domnul Țării Românești Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova, în care se precizează că ”liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungurești de căruța încărcată, apoi dau și celelalte vămi”.

Situat la intersecția unor importante drumuri comerciale și la hotarul dintre Moldova și Țara Românească, Râmnicu Sărat a avut în secolul XV o importanță politică și militară deosebită în politica antiotomană promovată de domnul Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504). Ștefan cel Mare a intervenit de mai multe ori în Țara Românească, atunci când pe tronul acesteia se aflau domni favorabili înțelegerii cu turcii. Astfel a intervenit, în 1473, oastea lui Ștefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos. Despre acest episod, istoricul Nicolae Iorga scria: ”(…) În aceasta luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului și acolo a câștigat Ștefan biruința care l-a ajutat să gonească pe Radu și să intre în cetatea Bucureștilor’. În amintirea acestei victorii a ridicat Ștefan cel Mare, în 1474, o biserică de piatră cu hramul ”Cuvioasa Parascheva”, care a rezistat până la finele secolului al XIX-lea.

Râmnicu Sărat apare menționat ca oraș în 1574, figurând, de-a lungul veacurilor, pe hărțile diverșilor cartografi străini. În a doua jumătate a secolului XVI, aici s-a construit o puternică fortificație care să slujească drept ”stavilă în calea oștilor otomane și mai ales a invaziei tătarilor”, fortificație refăcută la finele secolului al XVII-lea de Constantin Brâncoveanu.

La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazul, oastea Țării Românești este înfrântă lângă Râmnicu Sărat și pe malul Buzăului, de oștenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni și tătari.

Râmnicu Sărat avea schimburi economice cu Brașovul, Brăila, cu orașe din Moldova și de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania este documentată și de descoperirea unor monede ungurești găsite în mormintele dintr-un întins cimitir situat în zona centrală a orașului, precum și într-un cimitir aflat sub fortificația de sfârșit de secol XVI, în zona bisericii ”Adormirea”. De asemenea și pivnițele descoperite cu prilejul unor săpături arheologice din anii ’80 dovedesc avântul comerțului la Râmnicu Sărat.

La finele veacului XVII, între 1691 și 1697, Mihail Cantacuzino ridică la Râmnicu Sărat o biserică înconjurată de ziduri, încadrată ulterior de specialiști în așa-numitul stil brâncovenesc, cu fresce și sculpturi în piatră ale ancadramentelor și coloanelor. În secolul XVIII orașul a avut de suferit de pe urma războaielor ruso-turce.

După ce orașul Râmnic devine, în 1862, capitala județului Râmnicu Sărat, peisajul urban începe să se modifice. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalță primele clădiri administrative, centrul orașului căpătând un aspect european.

Modernizarea orașului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, unii dintre ei având o cultură deosebită: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu și alții. Se remarcă din acea perioadă, construcții precum Gara, Palatul Administrativ și de Justiție, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Școala Primară Mixtă (actuala ”Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură ș.a.

În cursul Războiului de Independență (1877-1878), în luptele de la Grivița, Rahova și Smârdan s-au remarcat și Regimentele 8 și 9 Dorobanți din Buzău și Râmnicu Sărat. În 1881, orașul a fost conectat la rețeaua feroviară națională, prin calea ferată Buzău-Mărășești.

Ultimele decenii ale veacului XIX au fost benefice din punct de vedere edilitar: se trasează bulevarde (Justiției, Gării, Cuza), Grădina publică, se pavează principalele străzi, se ridică imobile administrative, școli etc. În acele vremuri, orașul era împărțit pe culori: albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roșu în centru (mahalaua Vatra), galben în sud (mahalalele Pităreasa și Erculești).

Răscoala țăranilor din 1907 s-a extins în primăvară și în Muntenia și Oltenia, cuprinzând și județul Râmnicu Sărat, iar orașul a fost teatrul luptei dintre răsculați și armată. În Primul Război Mondial, infanteriștii Regimentului 9 Dorobanți s-au jertfit pe câmpurile de luptă de la Mărășești, Mărăști și Oituz.

Din punct de vedere industrial, la începutul secolului XX, Râmnicul avea o fabrică de săpun și câteva ateliere meșteșugărești, iar din 1913 — o distilerie de petrol, devenită rafinăria ”Venus”.

În perioada interbelică cunoaște o efervescență culturală, iar presa ia avânt. Biblioteca Municipală Râmnicu Sărat se numără printre cele mai vechi instituții socio-culturale din oraș, fiind inaugurată 1936.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, în anii ’60, la Râmnicu Sărat apar primele blocuri și tot atunci începe construcția unei platforme industriale, a unor întreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă ș.a.

Stema fostului județ Râmnicu Sărat se mai păstrează și astăzi pe frontispiciul unei clădiri aflate pe bulevardul Elena Cuza, pe fațada Colegiului Național „Al. Vlahuță”, ca și la Muzeul municipal, ca dublu ornament pe cișmelele, care au funcționat multă vreme în oraș. Stema evidențiază un simbol, anume calul, care sugerează activitatea de bază a locuitorilor județului în trecut.

Printre monumentele semnificative ale municipiului Râmnicu Sărat se numără: biserica având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1690-1696 prin grija voievodului Constantin Brâncoveanu, cu o bogată decorație sculptată și cu picturi murale executate de Pârvu Mutu; Casa Domnească, aflată în apropierea bisericii; bisericile cu hramurile ”Sfântul Dumitru” (1708) și ”Sfântul Spiridon” (1784); edificiile celor două gări feroviare (gara veche, din 1881, și gara nouă, din 1893-1898); clădirea Primăriei (1898); Monumentul eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial; Casele memoriale ale biologului Traian Săvulescu și sopranei Florica Cristoforeanu.

Este de amintit, de asemenea, Muzeul Municipal Râmnicu-Sărat, care cuprinde mai multe secții (istorie, etnografie și artă populară, științe naturale).

Declarat municipiu la 24 noiembrie 1994. La recensământul populației din 2011, Râmnicu Sărat număra 33.843 locuitori.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.