Penitenciarul de drept comun de la Râmnicu Sărat a fost construit la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil neogotic, după modelul penitenciarelor britanice și franceze.
„O închisoare locală destinată inițial exclusiv județului Slam Râmnic, cu câteva zeci de celule, 32, care permitea în momente de supraaglomerare să adăpostească 100-150 de deținuți de drept comun. Actualele anexe datează din perioada interbelică, zidul care a înlocuit gardul de sârmă ghimpată a fost construit în anii ’50, în regie proprie”, a declarat pentru AGERPRES istoricul Valeriu Nicolescu.
În octombrie 1901, cu prilejul manevrelor militare, regele Carol I a vizitat și „cochetul” penitenciar abia construit, după cum reiese din textul apărut în Monitorul Oficial (3-16 octombrie 1901) După ce a văzut spitalul, „Carol I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională Rege al României, a mers la penitenciarul județului, construit după sistemul cel mai nou, unde a fost primit de A. Ciochina, director. Regele vizită pe deținuți în celulele lor, cercetându-i asupra delictelor comise și examinând de aproape localurile, starea personalului, serviciul de pază, regimul condamnaților. Suveranul a bine-voit a grația pe trei deținuți de restul pedepsei ce mai aveau a face, ordonând ca ei să fie puși în libertate imediat”. Din textul citat se deduce că este vorba de o construcție modernă pentru acele vremuri, încadrată în sistemul general al penitenciarelor din România. Un penitenciar județean destinat în exclusivitate infractorilor de drept comun de pe raza județului Slam Râmnic.
Legea penitenciarelor și institutelor de prevențiune din 1929, aplicată de la 1 ianuarie 1930, și îndeosebi noile coduri penale „Carol II” au completat funcțiunea penitenciarului propriu-zis prin crearea unei serii întregi de instituții de siguranță, menite să asigure apărarea socială. Penitenciarul va deveni astfel o verigă din lanțul pe care îl constituie diferitele faze ale procesului penal, instrucție și judecare, dar și pentru integrarea celui eliberat în viața socială, prin reabilitare, idei care vor fi preluate ulterior și de regimul comunist.
De-a lungul timpului, micul penitenciar va fi folosit și pentru detenția altui gen de „infractori”, cei acuzați de delicte de natură politică. În perioada interbelică, la Râmnicu Sărat au fost încarcerate vârfurile mișcării legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Alături de acesta s-au mai aflat Ion Caranica, Doru Belimace, Nicolae Constantinescu, Ion Caratănase, Iosif Bozătău, Ștefan Curcă, Ion Pele, Ion Gh. State, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir. Nicadorii și decemvirii, cum erau supranumiți, au fost luați de la închisoarea Râmnicu Sărat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 pentru a fi duși la Jilava și uciși în apropierea pădurii Tâncăbești sub pretextul fugii de sub escortă. Aproape un an mai târziu, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, la același penitenciar, au fost executați 13 dintre cele mai cunoscute vârfuri ale Mișcării legionare. Este vorba de inginerul Gheorghe Clime, medicul și avocatul Ion Banea, avocații Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu, Alexandru Cristian Tell, Mihai Polihroniade, doctorul în teologie Gheorghe Furdui, medicul Paul Craja, profesorul Sima Simulescu, inginerul Aurel Serafim, Gheorghe Apostolescu — comerciant, Dobre Bănică și Gheorghe Istrate — licențiați. După 1945, la penitenciarul de la Râmnic au fost închiși opozanții regimului comunist, peste 200, acesta funcționând mai degrabă ca închisoare politică de tranzit pentru șefii cuiburilor legionare, precum și pentru numeroși reprezentanți ai partidelor tradiționale PNL și PNȚ.
După instaurarea comunismului, la închisoarea de la Râmnicu Sărat au fost încarcerați reprezentanți ai partidelor politice, miniștri ai guvernului antonescian, clerici greco-catolici și romano-catolici, precum și lideri comuniști căzuți în dizgrație, considerați cu toții fie „dușmani de clasă”, fie „bandiți politici” sau „contrarevoluționari”. Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei țărăniste care supraviețuise altor închisori, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuș, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boșca, Alexandru Bratu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velțeanu, Augustin Vișa, Ion Lugoșianu și alții. De asemenea, în același loc au fost închiși Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), Mihai Godo (preot iezuit), liderul social-democrat Constantin Titel-Petrescu, Vasile Luca.
Sistemul de detenție politică din România anilor ’50 are câteva constante: bătaia, foamea și izolarea. Deși cele trei măsuri punitive erau folosite în toate penitenciarele fără deosebire, posibilitățile de a le pune în practică au variat de la pușcărie la pușcărie. Conform mărturiilor supraviețuitorilor, regimul alimentar nu depășea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deținuților. Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare, deținuții fiind obligați iarna să stea cu fereastra deschisă. Spre deosebire de alte locuri de detenție care nu aveau regim monocelular, izolarea consta în scoaterea saltelei din celulă și reducerea rației de hrană la jumătate. În intervalul orar 5.00-22.00, deținuților li se interzicea să stea pe pat, administrația acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Bătaia era totuși cel mai uzitat mijloc de coerciție, indiferent de vârstă și de starea sănătății deținuților. Două cazuri clasice, Ion Mihalache și Victor Rădulescu-Pogoneanu. Acesta din urmă, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp ce era întins pe pat. Conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând găleți de apă asupra sa.
În perioada 1957-1962, Corneliu Coposu a fost închis la Penitenciarul Râmnicu Sărat. „Pe harta românească a locurilor de martiraj, cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc. Eu, care am cunoscut toate pușcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură. 32 de deținuți, din care au scăpat decât cinci, erau supravegheați de 60-70 de gardieni și câteva sute de ofițeri de miliție și securitate, care făceau experiențe pe cobaii politici. Râmnicu Sărat a depășit prin duritate toate vestitele închisori, zarca de la Gherla, zarca de la Aiud, închisoarea tereziană de la Suceava. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenție pe care l-au inventat comuniștii” (Mărturie Corneliu Coposu din anul 1991).
Potrivit profesorului Mihai Ceaușu, fost director al Muzeului municipal Râmnicu Sărat, „se poate spune fără teama de a greși că Penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost destinat liderului PNȚ Ion Mihalache”. Acesta a primit tot felul de pedepse pentru abateri imaginare, peste 80 de zile de izolare, bătaie, refuzul aplicării tratamentului propus de medicii închisorii. în noaptea de 5 spre 6 februarie 1963, învățătorul din Topoloveni care-și dedicase viața ridicării sociale a clasei țărănești a decedat. „A avut o comportare foarte demnă, până în ultimul moment al vieții”, afirma mai tânărul său coleg de penitenciar și de partid, Corneliu Coposu.
Ion Mihalache a fost înmormântat asemenea tuturor deținuților de la Penitenciarul Râmnicu Sărat într-un colț al cimitirului orașului, într-o cutie de scândură, în zeghe, fără preot și martori. După 1970, Niculina Mihalache, soția sa, a încercat să-l înmormânteze la locul de veci al familiei, la Dobrești. Ion Diaconescu afirma că osemintele au fost aduse de finul său Popescu-Mehedinți la Dobrești, unde a avut loc o slujbă de pomenire cu oseminte, se pare, nereale, altele decât cele ale învățătorului din Topoloveni.
Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963 și a devenit depozit al Întreprinderii de Comercializare a Alimentelor din Râmnicu Sărat până în anul 1989, când, după privatizare, a intrat în proprietatea societății cu același profil Coral SA din Buzău. Închisoare a fost expropriată în 1999 de Consiliul Județean Buzău din motive de interes local, cu acordarea unor juste despăgubiri.
În iunie 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER) a preluat în administrare fosta închisoare de la Râmnicu Sărat cu scopul de a organiza un Memorial al Victimelor Comunismului.
Printre acțiunile întreprinse de IICMER se numără și realizarea unei expoziții și a unui website, ambele destinate închisorii de la Râmnicu Sărat, organizarea unor conferințe cu tematică specifică, precum și organizarea unui concurs de proiecte destinat tinerilor arhitecți. În decembrie 2012, IICCMER a reușit, cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului și al altor factori guvernamentali, achiziționarea ultimei suprafețe de teren care să permită demararea proiectului, pas decisiv pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat în Memorial.
„După finalizarea proiectului ‘Memorialul Râmnicu Sărat’, probabil după 2016, cum era prevăzut inițial, acesta va reprezenta un loc de reflexie și un centru pentru proiecte culturale, documentare și turistice de nivel național și european”, a declarat pentru AGERPRES viceprimarul municipiului Sărat, Sorin Cârjan.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.
